Ce facem cu părțile de care vrem să scăpăm?
Puterea noastră stă în ceea ce alegem să hrănim în fiecare zi
Acum ceva timp am descoperit în mine o forță distructivă care îmi sabota orice lucru bun din viața mea.
Dacă voiam să dezvolt o idee nouă, să îmi cultiv potențialul, îmi arăta toate modurile în care voi eșua.
Când încercam să fiu bună cu mine, îmi evidenția și mai mult greșelile și defectele.
Când îndrăzneam să fiu optimistă și să am speranță, îmi sublinia toate catastrofele și scenariile negre.
Când alegeam să cred în oameni și să văd binele din ei, îmi arăta mai întâi toate umbrele și defectele lor.
Împreună cu prima mea terapeută am și botezat această forță opoziționistă. Am numit-o, simbolic, Nigel, pentru că mi-o imaginez ca pe un bărbat rău și frustrat care ar face orice numai să nu îmi fie mai bine.
Nigel era furios și distructiv și apărea mai ales în relațiile cu oamenii, sub forma unei forțe care, atunci când se dezlănțuia, ardea de viu tot ce vedea în cale.
Și din când în când, Nigel mai apare și acum. Uneori îl și visez. E un bărbat care mă urmărește să îmi facă rău și care distruge tot ce vede în fața ochilor.
Când îmi sabotez ideile, când nu îmi dau voie să cresc și să evoluez, când mă critic, când pun presiuni inutile pe mine, când spun lucruri imature oamenilor dragi și îi îndepărtez de mine, când mă sabotez în orice fel — atunci știu că e Nigel la butoane și trebuie să fiu pe poziții.
Nu mai am pretenția să scap de el în acel moment. Dar îl văd și știu că trebuie să fiu pregătită să nu îi mai las frâiele vieții mele, pe care, dacă ar putea, ar face-o bucăți.
Și dacă, totuși, soluția nu e să eliminăm aceste părți din noi, ci să creștem altele?
Mult timp am crezut și eu că soluția e să scap de Nigel. Mi s-a insuflat că soluția la toate problemele mele e să identific rădăcina-cauză și să găsesc o cale să o elimin, ca să pot trăi fericită pentru restul vieții.
Dar în timp, am început să văd că problema nu e doar personală, ci și culturală.
Văd și în cultura terapeutică foarte mult accent — până la punctul de obsesie — pe a elimina și a scăpa de aceste părți distructive. Și prea puțin interes pentru a crește acele părți mature și sănătoase din noi care pot ține piept întunericului.
Însă trebuie să învățăm să ne așteptăm ca de fiecare dată când vom face ceva bun pentru noi, forțele psihice sabotoare se vor mobiliza împotriva noastră. Nu e nimic nou în asta — e parte a condiției umane.
De asta am ajuns la un moment dat să mă întreb cât de realistă e de fapt această abordare a eliminării părților negative din noi, a traumei, a suferinței? E ancorată în condiția noastră de om, sau doar ne alimentăm cu naivitate speranța unei stări perfecte în care niciun gând negativ nu ne mai deranjează?
Lucrul cu aceste impulsuri din noi nu e o operație prin care eliminăm o tumoare și gata, am scăpat de suferință. E un devotament continuu față de a deveni mai mari și mai puternici decât ele.
Tendința spre creștere și tendința spre distrugere
În cartea Sufletul omului, Erich Fromm (1964) descrie că în fiecare om există două tendințe fundamentale, pe care el le numește tendința spre viață (biophilia) și tendința spre moarte (necrophilia).
Tendința spre viață este orientarea către creștere, iubire, creație, conexiune și afirmarea existenței. Se manifestă prin dorința de a cultiva, de a proteja, de a construi relații vii și de a aduce ceva nou în lume. Omul orientat spre viață caută sens, libertate și bucuria de a trăi. Vede și frumusețea din lume, nu doar răul și pericolul.
Tendința spre moarte este orientarea către distrugere, rigiditate, control mecanic, violență și reducerea vieții la obiecte. Se exprimă prin atracția pentru putere absolută, pentru posesie, pentru lucruri inerte, dar și prin plăcerea de a domina sau distruge. Tendința spre moarte ne face să pierdem legătura autentică cu viața și cu acea putere creatoare care există în noi toți.
Fromm subliniază că aceste două forțe nu sunt simple abstracții, ci realități psihologice active în fiecare om. Viața noastră interioară și socială este o luptă constantă între aceste două orientări. Nu putem fi neutri: prin alegerile zilnice, ne orientăm fie spre viață, fie spre moarte.
Eu sincer nu știu cum să scap de Nigel al meu. Nici nu mă mai interesează atât de mult de unde vine și care e originea lui.
O fi având el vreun rol, de înțelepciunea psihicului meu l-a pus acolo. Cine știe. Poate până la finalul vieții o să găsesc o cale să trăiesc complet fără el. Poate nu.
Nu mai sunt atât de naivă încât să cred că noi oamenii suntem ființe de iubire și lumină fără nicio parte întunecată doar pentru că facem terapie, respirație diafragmatică și practici somatice.
Ce mă interesează, în schimb, când observ aceste forțe interioare distructive, e dacă le dau frâu liber să facă ce vor din mine, sau mă ancorez și mai mult în puterea mea de adult care de data asta poate să ALEAGĂ să nu se lase condus de Nigel.
Mă interesează dacă mă aliniez și aleg să colaborez inconștient cu toți cei care mi-au făcut rău în trecut, sau devin mai mare decât ei și îmi cultiv o forță mai sănătoasă în mine.
Mă interesează dacă pot să fac mai multă lumină în mine așa încât întunericul să fie mai puțin înfricoșător.
Pentru că de câte ori văd întunericul din mine și nu mă pierd în el, câștig o bătălie.
De câte ori ies la suprafață acele părți distructive și aleg să nu le dau putere, câștig o bătălie.
De câte ori am șansa să îmi fac rău, să mă critic, să văd ce e mai rău la mine dar aleg să mă tratez altfel, câștig o bătălie.
Eu devin mai puternică atunci când mă aliniez cu viața din mine, adică acea forță vitală orientată spre creștere, spre bine și frumos, și când am șansa să mă distrug, dar aleg să nu o fac.
Uităm de această componentă de alegere și responsabilitate. Am fost atât de condiționați să ne uităm către acel ceva care vine din exterior și ne scapă, că omitem faptul că ceea ce numim noi vindecare e un angajament pe viață față de creștere.
Un devotament față de a face mai bine — chiar dacă eșuezi de 99 de ori și te ridici o singură dată.
Devotamentul acesta față de a hrăni viața din noi e ceea ce vindecă. E când alegem creșterea în locul distructivității.
Cu cât suntem mai conștienți că există această tendință în noi către sabotare, auto-distrugere și împotrivire creșterii, cu atât putem fi mai pregătiți să o întâlnim când apare.
Și te asigur că va apărea.
Iar în acel moment, nu e neapărat productiv să te întrebi cum să o faci să dispară — ci mai degrabă:
Ce ai nevoie să cultivi bun în tine?
Cum poți să te orientezi spre viață, creștere, bunătate și frumusețe?