De ce gândim — și nu simțim viata

tolerarea necunoscutului ne aduce mai aproape de trăirea reală

Zilele trecute vorbeam cu o prietenă despre yoga și mi-a spus că devine foarte anxioasă dacă stă prea mult timp într-o postură. În loc să se liniștească, acele momente de inactivitate o fac să se agite și mai tare. Și nu cred că e un caz izolat — dificultatea de a sta cu experiența noastră interioară a devenit normalul nostru de azi.

În ultimii ani, am tot observat la oameni o nevoie intensă de certitudine, de a controla, o tendință de stat mult în gândire excesivă ca mod de a evita trăirile emoționale care îi bântuie pe fundal.

E suficient să avem un moment liber și imediat mâna se duce după telefon, mintea caută ceva de făcut, de gândit, de controlat. Trebuie să știm ce urmează, să înțelegem, să găsim o soluție.

De ce ne e așa greu să fim pur și simplu?

Pentru că a fi este incompatibil cu modul în care este construită lumea. Operăm în mare parte cu abilitățile mentale și logice, în timp ce simțirea, intuiția și tolerarea incertitudinii ne sunt atrofiate. Ne verificăm telefoanele la fiecare 5 minute, avem nevoie să știm mereu ce se întâmplă în lume, suntem dependenți de informație, iar fără o rețetă în 5 pași de la ChatGPT aproape că nu mai putem realiza nimic în zilele noastre.

Avem o societate puternic ancorată în rațiune și gândire, dar profund ruptă de capacitatea ei de a simți, de a se relaxa, de a curge cu viața, de a lăsa să fie.

Și poate că psihoterapia ar avea o explicație anume pentru aceste comportamente.
Dar îndrăznesc să spun că în unele cazuri, hiper-raționalizarea și nevoia de control nu sunt (doar) traumă sau tulburare patologică de personalitate. Sunt un mod de adaptare la lumea de astăzi.

Suntem încurajați din toate părțile să ne îmbunătățim aspectul, performanța, starea de bine. Totul trebuie dus la rang de perfecțiune, iar ștacheta e mereu ridicată. Când am atins un nivel de “mai bine”, găsim altul spre care să țintim. Toată această alergătură constantă după mai mult ne lasă într-o perpetuă stare de neliniște și anxietate pe care încercăm să o domolim — în mod ironic — prin și mai mult control: mai mult, mai repede, mai bine.

Și culmea, pentru această obsesie de control căutăm tot soluții, informații și tehnici, care sunt tot un mod de a deține controlul.

„Cum scap de nevoia de control?” e tot un mod prin care căutăm leacul tot în aceeași veche otravă, chiar dacă întrebarea aceasta ne ajută să găsim aparente soluții.

Însă aceste soluții, chiar dacă ne oferă traseul ce să facem de la A la Z, rămân tot la nivel mental. Rămânem tot în cap, dar nu ne conectăm cu experiența vitală, cu ceea ce se petrece în corpul nostru, în câmpul energetic în care trăim.

Iar viața reală acolo are loc.

Nu în informație, ci în experiența prezentului în care suntem acum.

Iar la ea avem acces când învățăm să tolerăm realitatea prin intermediul emoțiilor, al senzațiilor, prin energia care curge din moment în moment.

Când ne luăm o clipă să nu gândim despre viață, să nu găsim soluții rapide pentru provocările ei, ci doar să fim cu ea, descoperim o realitate efervescentă și vie care ne așteaptă să ne abandonăm ei.
Această realitate nu e cea pe care ne-o imaginăm sau pe care o așteptăm să se întâmple. Ci e o realitate care se desfășoară clipă de clipă.

În fiecare secundă când suntem treji experimentăm câte ceva. Mereu există mișcare, flux energetic, mereu viața comunică câte ceva cu noi. Mereu se întâmplă ceva în noi și în afara noastră, chiar dacă acel ceva e un „nimic” uneori.

Această clipă pe care o trăiești acum este mereu plină de informație, de mesaje pe care viața are să ți le livreze, și le-ai observa mult mai bine dacă nu ai fi atât de preocupat să găsești o soluție sau o explicație.

Iar ca să întâlnim viața dincolo de gândire, avem nevoie să ne construim capacitatea de a sta cu experiența trăită și încorporată, cu ce ni se descoperă din moment în moment. Să ne tolerăm întregul spectru al dimensiunii umane și să ne deschidem complet vieții — cu bune, cu rele, cu frumusețea ei și groaza ei.

Creșterea pe care o căutăm de acolo vine — din a ne dezvolta capacitatea să ne tolerăm trăirile, și nu doar din informație și soluții.

---

Asta este piesa care îi lipsește omului modern care știe de toate și are lumea la buricele degetelor:

Curajul să simtă viața. Să stea cu necunoscutul.

Poate că uneori e mai productiv să nu ne întrebăm „ce să fac acum”, ci să ne dăm voie să stăm cu întrebarea „ce simt dacă nu știu?” — și să învățăm să conținem anxietatea care apare din asta.

Iar asta face diferența între o viață trăită strict mental și una cu adevărat încorporată.